acum, ca am un ragaz de liniste inaintea cursului ce tocmai urmeaza, o sa va povestesc un pic despre atelierul nostru.
totul a inceput dintr-o idee, din dorinta noastra de a pune in aplicare unul din zecile de planuri pe care le visam cu ochii deschisi.
liceul l-am facut la clasa de teatru a liceului de muzica "Dinu Lipatti", pentru ca in clasa a 12-a sa iau o decizie destul de grea- sa nu dau la UNATC.
din momentul in care am decis asta si pana in clipa in care m-am gasit pe lista celor admisi la psihopedagogie speciala lucrurile s-au derulat cu o repeziciune uimitoare.
acum, cand derulez sirul evenimentelor, parca totul s-a intamplat atat de repede...am inceput sa fac terapie, l-am cunoscut pe Dan, ne-am mutat impreuna, acum lucrez cu o alta fetita, Ana... da, cred ca toate s-au intamplat cu un scop, altfel nu ar fi posibil ca toate evenimentele din aceasta perioada sa capate directii atat de diferite si sa fie totusii atat de coerente in desfasurarea lor in timp.
si iata ca m-am trezit ca imi place la nebunie ceea ce fac lucrand cu copii. am identificat cumva, in timp, ca am un talent pedagogic instinctiv, care ma ajuta sa directionez activitatile cu ei catre o finalitate pozitiva. normal, mai e mult de munca si trebuie multa experienta, insa acum, la masa cu copiii de la atelier, am atins culmea confortului:) e greu de exprimat cat e de bine sa faci ceea ce iti place, sa auzi povestile parintilor dupa ateliere, sa auzi cum un baietel doarme acum cu lingura de Ratatouille de la cursul de gatit, sa am libertatea sa fac cu ei orice activitate, sa aleg materialele pe care mi le doresc, sa lucrez cat de mult sau de putin simt eu ca e bine, sa ascultam muzica, sa ne jucam pe podea, sa vad privirea amuzata a lui Dan.
bine, acum nu e chiar totul poezie, am recitit paragraful si suna mult mai roz decat e. e vorba si de multa munca, de cautari, pregatiri, incercari, teste, cutii intregi cu bagaje, nervi, magazine care nu mai au pe stoc nu stiu ce... noroc cu Dan, altfel nu m-as putea descurca sub nicio forma. nu e el chiar genul care sa se joace cu copii, insa il bucura prezenta lor, nu rezista insistentelor mele de a mai lua si asta, ca uite ce draguta e...
el e mai chibzuit, mai calculat si mult mai organizat, eu sunt cea care se razgandeste in magazin, care nu rezista tentatiei de a lua inca ceva, gandindu-ma ce am putea face cu acel ceva impreuna cu copiii.
bucuria noastra e ca toata povestea asta creste. ca ne-am facut curaj si ne-am hotarat sa stabilim data primului curs cu o saptamana inainte, timp in care noi doi, alaturi de Kev si Marina, am pus totul la punct.
ca parintii care au venit cu copiii la noi au plecat zambind multumiti. ca aproape toti s-au intors, iar cei care nu au facut-o au fost ocupati/ plecati/ raciti.
nimeni nu ne-a dat un feed back negativ, desi am cerut o parere dupa fiecare intalnire, pana la urma ceea ce ne dorim este sa facem lucrurile cat mai bine, sa intampinam asteptarile a cat mai multi parinti.
si da, eu si iubitul meu am facut ca toate astea sa fie posibile. sunt mandra de noi si sunt mai mult decat recunoscatoare pentru ajutorul pe care l-am primit de la Kev si Marina, despre care am tot amintit pe aici, insa va trebui sa ii prezint mai pe larg intr-un post viitor.
Cred in ceea ce facem si sunt sigura ca lucrurile, odata urnite, se vor indrepta intr-o directie buna.
e un nou week-end, pe care-l incepem zambind, la gandul ca intr-o ora se vor revarsa rasetele copiilor, emotiile celor care vin pentru prima data, bitzurile parintilor, prietenia cu care imi intind mana cei care ma stiu deja.
pentru toate acestea si pentru parintii care nu s-au hotarat inca sa vina cu copiii la noi, dedic postul urmator, ca o veste buna de inceput de weekend si ca ocupatie placuta de inceput de saptamana!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu